Simplu. E chiar foarte simplu. Nu vreau să dau exemple, dar sunt sigură că ştiţi şi voi foarte bine la ce mă refer. De ce iubim pe cei ce ne rănesc şi rănim pe cei ce ne iubesc? Pentru că am fost învăţaţi să fim respectuoşi şi să ţinem la cei de lângă noi, să le iertăm ORICE greşeală, indiferent cât de mult suferim. Ne ataşăm de persoane, suntem răniţi, iar la final ne întrebăm dacă are rost să iubim, să ţinem la cineva....însă uităm că nimeni nu e la fel. Noi suntem singurii responsabili pentru deciziile luate, pentru că iubim pe cine nu trebuie - sau nu merită - însă suntem atât de buni şi sperăm că acea persoană se va schimba, încât nu suntem în stare să punem piciorul în prag, să trecem mai departe. De ce îi rănim pe cei ce ne iubesc? Nu cred că o facem intenţionat, însă suntem mult prea ocupaţi să ne facem griji pentru cei care ne rănesc şi de aceea nu putem privi în jurul nostru, să observăm că şi alte persoane ne iubesc. Şi mă întreb de ce, dar răspunsul îl găsesc în mine. Pentru că ne e teamă de ce vor crede alţii, pentru că ne e teamă să începem ceva nou, pentru că ne-am obişnuit cu o anumită atmosferă...pentru că am suferit atât de mult, încât asemănăm iubirea cu suferinţa, sau nici măcar nu mai ştim ce e aceea iubire.
Şi la final te întrebi dacă a meritat să-ţi baţi capul atât de mult când puteai să spui STOP! Eu trec mai departe. Nu suport suferinţa. Cine mă iubeşte este norocos să mă aibe....nu eu sunt norocoasă să sufăr pentru tine, pentru că mă răneşti.
